Disperarea de a reuși și de a trăi o viață mai bună

Am auzit, acum ceva vreme, o poveste despre un băiat român care a șocat un întreg șantier pe care tocmai fusese angajat. 

Povestea, pe scurt, sună cam așa:

Un băiat român, care lucra pe un șantier de construcții în Londra îi zice șefului:

“Șefu’, am un prieten, cuminte, serios, foarte muncitor, care caută ceva de muncă. Singura problemă e că nu prea vorbește limba, dar prinde repede, îl mai ajutăm și noi. Ați avea un loc pentru el?”.

Șefu’ zice: “Dacă-i bun, adu-l. Am nevoie de oameni buni”.

Zis și facut. Vine băiatul pe site, îl ia șeful în primire, vorbește un pic cu el, vede că mare lucru nu înțelegea și se gândește să-i dea ceva simplu de făcut, să-l ajute să intre în ritm.

Îi zice:

“Ia lopata asta și hai cu mine”.

Băiatul vede lopata, se prinde care-i treaba, o apucă strâns în mână și pornește după șef.

“Uite, unde-i trasată linia asta lungă, noi trebuie să săpăm un șanț. Tu, între timp, curăță puțin zona de buruieni.

Mai târziu, cum se eliberează un excavator, îl trimit aici și stai cu el cât sapă, să nu fie vreo țeavă de apă sau fir de curent electric în pământ. Am scanat noi zona, dar se mai poate întâmpla o treaba ca asta. Ai priceput ce trebuie să faci?”

Băiatul dă din cap hotărât că “yes, boss!”. Înțelesese el câteva cuvinte și le pusese cap la cap, să vada ce dă.

Peste vreo trei ore, când șeful se întoarce de la treburile lui în zona în care îl lasase, a rămas cu gura cascată.

Un șanț lung, proaspăt săpat, nici urmă de vreun utilaj și băiatul cel nou întins pe iarbă, cu fața în sus și mâna la nas.

Își dă seama că nu-i a bine și îl întreabă ce s-a întâmplat.

Băiatul îi arată, mai mult prin semne, că el a săpat cât a putut, dar că i-a dat sângele pe nas și a trebuit să se oprească.

Și i-a arătat și pietrele, ca și cum și-ar fi căutat o scuză că n-a putut face mai mult, din cauza că pământul era pietros, foarte greu de săpat la mână.

Omul a rămas efectiv șocat, se tot uita împrejur, gândindu-se să nu-i fi făcut colegii vreo glumă, dar băiatului îi curgea la propriu sânge din nas.

Cel care mi-a povestit faza nu mi-a mai spus dacă tânărul român a mai fost păstrat acolo sau nu, dar cert e că a lasat urme pe unde a trecut.

Nu știu dacă întâmplarea aceasta e adevarată sau e doar folclor, pentru că și mie mi-a povestit-o cineva, nu am fost martor.

Însă am fost de față de multe ori când, în șantiere cu români fiind, se glumea spunându-se că nu mai este nevoie de excavator să sape sau de forklift să descarce ori să mute diferite greutăți, pentru că sunt românii acolo.

Erau glume făcute cu intenția de a ironiza ceea ce englezii vedeau drept o nepăsare totală față de regulile de health and safety.

Ceea ce nu știau era faptul că acești băieți români, care de cele mai multe ori vorbeau puțin sau deloc limba engleză, nu numai că nu auziseră vreodată de health&safety – că nu ai voie să ridici mai mult de 25 de kilograme sau să folosești un anumit tip de pickamer mai mult de 30 de minute într-o zi – dar ar fi trecut și prin foc, numai să știe că sunt păstrați în acel loc de muncă. De aici și abuzurile pe care le înghit.

Proști, îi consideră cei mai mulți.

Dar nepăsarea lor față de riscurile la care se expun sau de imaginea pe care o au în fața celorlalți vin din disperarea de a trăi, ei sau cei pe care i-au lasat acasă, o viață mai bună.